DESPRE AIKIDO


Aikido este o artă marţială fondată de către Morihei Ueshiba in primele decenii ale secolului 20, prin punerea laolaltă a mai multor arte marţiale clasice japoneze şi sublimarea lor într-o nouă cale de călire a minţii şi a trupului.

  Aikido este greu de descris în cateva cuvinte. Seamănă şi cu judoul, seămăna şi cu jujitsu şi poate şi cu karate.

  Principalele puncte în care Aikido difera de alte arte marţiale:
- în alte arte martiale (precum şi in toate sporturile), scopul antrenamentului este de a învinge în competiţii, iar măsura măiestriei e dată de numărul si calitatea victoriilor repurtate în competiţii. In aikido nu există competiţii;practicanţii au nevoie să se lupte numai cu propriile lor limite, care pot fi de orice fel, de la o statură mică sau o constituţie slabă până la înfumurare sau frica de înălţime.
- in Judo, Karate si alte arte marţiale, luptătorul se concentrează pe maximum câteva puncte de pe corpul partenerului: locurile unde urmeaza sa lovească sau locurile pe care trebuie să le apuce pentru o aruncare. In aikido, practicantul încearcă să cuprindă cu privirea întreg corpul partenerului.
- in celelalte arte marţiale, învăţarea unei tehnici presupune în primul rând învăţarea mişcărilor efectuate cu partea superioară a corpului: mâini, braţe. In aikido, practicantul se concentrează pe folosirea picioarelor in deplasări.

Pentru cei care au cunoştinţe avansate de karate, sau cel putin au văzut o mulţime de filme cu bătaie, procedeele de aikido seamănă foarte mult cu proiectările făcute împotriva unor lovituri sau apucări, pe care avem ocazia să le vedem cel mai deseori executate de un luptător împotriva unui partener mult mai slab pregătit.

Bineînţeles că nu este uşor sa ajungi de la început să poti proiecta într-un asemenea fel un partener antrenat să dea lovituri, însă noi în aikido acest tip de tehnici le exersăm. De la un anumit nivel în sus,mişcările celui ce proiecteaza (tori) se armonizează atât de bine cu cele ale atacatorului (uke), încât privitorul poate rămâne cu impresia că uke anume se lasă condus în tehnică. Si cum pe de altă parte există întotdeauna posibilitatea ca uke să se lase în mod conştient condus de un practicant care în realitate nu l-ar putea proiecgy, pentru privitorii din afară este foarte greu să deosebeasca o tehnică de maestru de cea a unui practicant obişnuit, însă cu un uke foarte docil.

  Neexistând competiţii, rămân doar doua moduri de a face sau arăta aikido: unul este antrenamentul, cel de al doilea demonstraţia. Cei interesaţi câtuşi de putin de aikido sunt invitaţi în primul rând să vizioneze unul dintre site-urile de mai jos.

DESPRE AIKIDO IN JAPONIA

In cursul lungii sale cariere de maestru de arte marţiale, Fondatorul Morihei Ueshiba a avut câteva sute de discipoli direcţi, dintre care mulţi erau deja maeştri în alte arte marţiale. Mulţi dintre discipolii direcţi au primit grade de măiestrie (peste 5 dan), iar între ei există câţiva mari maeştri care afirmă că Fondatorul i-a investit în mod expres cu poziţii de păstrători ai stilului. Unii spun că în ultimii săi ani de viaţă Fondatorul a ezitat între a lăsa conducerea unuia dintre ucenicii săi sau descendentului direct. Poate tocmai din cauză că nu a putut alege între atâţia ucenici directi de valoare, Fondatorul a hotărât să încredinţeze această poziţie-- cea de dooshu- stăpânul căii-- fiului său, dl. Kisshomaru Ueshiba. In prezent nepotul fondatorului, dl. Moriteru Ueshiba este în această poziţie, iar fiul său cel mai mare, dl. Mitsuteru, a început acum câţiva ani să se antreneze în vederea moştenirii poziţiei când îi va veni rândul.

Toţi marii maeştri din aikido ucenici direcţi vorbesc despre influenţa imensă a Fondatorului în formarea lor, unii dintre ei nuanţându-şi spusele pentru a-şi afirma astfel aspiraţiile la privilegii de prim-ucenic şi Mare maestru. Cu toate acestea, o persoană lăsată explicit într-o poziţie esenţială a fost cu siguranţă maestrul Morihiro Saito, care a avut in grija dojoul din Iwama şi lăcaşul aikido-shintoist Aiki-jinja, care a părăsit anul trecut lumea aceasta.

Centrul activităţii Fundaţiei Aikikai a fost şi este Cartierul General din Tokyo(Hombu-dojo): inevitabil, maeştrii care activează aici au cea mai largă arie de activitate in Japonia şi sunt bine-cunoscuti şi în străinătate. Ei sunt practic păstrătorii stilului: ei apar în cărti, ei sunt delegaţi oficial în străinătate, ei au ore în fiecare săptămână în dojoul care este centrul lumii Aikidoului.

Totuşi e bine să nu uităm că există încă un număr destul de mare de foşti ucenici direcţi ai Fondatorului, care au săli (de cele mai multe ori mici si cu aflux limitat de practicanţi) prin colţurile Japoniei. Aproximativ zece se află în prefectura Wakayama, locul de baştină al Fondatorului (printre ei se află unul dintre cei mai tineri discipoli direcţi, maestrul Kenji Kumagai, care are doar un pic peste 65 de ani), alţi câţiva în împrejurimile Osakăi (printre care maestrul Tadashi Abe, 88 de ani, 10 dan), iar câţiva se află chiar in Tokyo, dar din felurite motive nu predau la Hombu.

DESPRE ACTUALELE TENDINTE

Un fapt de care se vorbeşte foarte puţin în cadrul Fundaţiei Aikikai este segregarea Aikidoului. Câtă vreme a fost în viaţă Fondatorul, superioritatea sa ca luptător era covârşitoare, astfel încât nici unul dintre elevii săi nu a incercat vreodată să deschidă o nouă scoală în perioada respectivă. Se pare ca Fondatorul a cumpanit mult între a încredinţa moştenirea Aikidoului fiului său sau unuia dintre ucenicii săi direcţi, însă este un fapt că până la urmă fiul său Kisshomaru Ueshiba a fost declarat Doshu (Stăpânul Căii).
Sub Kisshomaru Doshu, Aikido a suferit câteva schimbări esenţiale, dintre care cea mai importantă este că a fost făcut accesibil oricărui cetăţean decent. Punctele importante, precum începerea unei demonstraţii accesibile publicului larg (Marea Demonstratie de Aikido, organizata anual la Tokyo in mai), trimiterea de maestri in strainatate, inregistrarea Fundatiei Aikikai in cadrul Ministerului Invatamantului si Culturii din Japonia, reconstruirea Tokyo Hombu si altele sunt deja arhicunoscute si accesibile in analele Fundatiei.
Exista un număr de maeştri care susţin că schimbările de sub cea de-a doua generaţie de Doshu nu au fost numai în bine. Se pare ca la inceputul anilor saptezeci, un numar de discipoli direcţi care formau nucleul stilului, au intrat in conflict cu Doshu. Doi sau trei maestri cu viziuni fundamental diferite (precum Maestrul Koichi Tohei, Maestrul Gouzou Shioda sau Maestrul Tomiki) s-au despărţit de Hombu si au incetat a-l mai recunoaste ca superior pe Doshu, unora dintre ei fiindu-le in schimb interzis de amai folosi denumirea de "aikido". Alti câţiva au continuat să activeze fie în provincie (maestrul Kobayashi Hirokazu, maestrul Abe, maestrul Sunadomari, etc.), fie in Statele Unite (maestrul Chiba, maestrul Saotome, etc.), continuand a-l recunoaste formal pe Doshu, însă practic fondându-şi scoli pe baza unor persoane juridice diferite şi apelând la Hombu-dojo mai ales pentru echivalarea gradelor acordate.

Ca o paranteză, segregarea stilului in generatiile urmatoare fondatorului e un proces ubicuu in disciplinele japoneze, pornind de la arte martiale si ajungand la ceremonia ceaiului, teatrul Noh sau ikebana. Celor care practica insa aikido le este destul de greu sa accepte aceasta, mai ales cata vreme singur Fondatorul e recunoscut ca stapanind PERFECT aikidoul. In orice caz, in cei cinci ani scursi de la preluarea conducerii aikidoului de catre nepotul Fondatorului, se poate vedea destul de clar un proces in directia opusa, a ralierii factiunilor la centru, in care proces inmuierea regulamentelor de alipire la Hombu a fost foarte importanta.
Mai importanta insa decat aceasta a fost personalitatea ingaduitoare si carismatica a prezentului Doshu. Deja o parte din scolile deschise de catre ucenicii directi cu sau fara acceptul celui de-al doilea Doshu sunt ramase fara capatai în urma dispariţiei respectivilor deschizatori. De exemplu, in cadrul scolii "Buikukai", fondate de către maestrul Kobayashi Hirokazu in Osaka, tendinta de obtinere a independentei de catre elevii acestuia a aparut deja din anii 1990 si probabil ca ar fi continuat spre scindare dupa moartea acestuia in 1999, însă datorită politicii de reacceptare promovată de către prezentul Doshu, o parte dintre maestrii respectivi (printre care maestrul Shimamoto, maestrul meu dl. Norio Ikeda şi altii) au preferat realipirea la Hombu ca filiale regionale insistenţei faţă de "Buiku-kai".
In prezent nu se observă încă nici o tendinţă de realipire la Hombu dinspre scolile ale caror maestri s-au despartit de Hombu în anii '70, dar poate peste alti cativa ani vom vedea si asa ceva... Printre factorii determinanţi ai segregarii a fost nerecunoasterea reciproca a nivelurilor de maiestrie ale ucenicilor directi si mai apoi a elevilor acestora. Una dintre consecintele realipirii este ca la Hombu toti posesorii de grade din cadrul scolilor realipite sunt acum recunoscuti in gradele pe care le au, iar noile grade vor fi automat recunoscute cata vreme indeplinesc conditiile formale, insa continutul antrenamentelor, principiile si formele procedeelor continuă sa fie diferite de cele de la Tokyo Hombu.

DESPRE CURSUL UNUI ANTRENAMENT DE AIKIDO IN DOJO-UL "WAKIKAI"

In cursul sederii mele in Japonia, pana acum am participat la antrenamente tinute in aproximativ 30 de dojo-uri. Nu este mult comparativ cu alti străini, insa in ce ma priveste cred ca motivul pentru care nu am căutat mai multe dojouri e că dojo-ul in care activez m-a satisfăcut îndeajuns.
Antrenamentul in dojoul "Wakikai" dureaza trei ore, impartit fiind intr-o ora si jumatate pentru copii si incepatori si o ora si jumatate pentru avansati. Bineinteles ca instructorii sunt prezenti de la inceput pana la sfarsit.
Iau ca exemplu antrenamentul de duminica de la noua dimineata. Maestrul,instructorii şi discipolii mai zeloşi vin cu vreo 20 de minute inainte si fac curatenie in sală.
La inceputul antrenamentului se fac saluturile, maestrul declară începerea antrenamentului, după care unul dintre elevi-- numit in prealabil--, începe ritualul de purificare urmat de gimnastica aiki, care împreună ţin cam douazeci de minute. Dupa gimnastica urmeaza un pic de exercitii pentru muşchi, apoi căderi. Maestrul conduce practic tot timpul, mai ales din cauza că elevii puşi să conducă încălzirea nu cunosc intotdeauna perfect conţinutul si instructiunile purificarii si gimnasticii. Dupa caderi, incepe antrenamentul pe tehnici, care continua pana la sfarşit: maestrul explica o tehnica pe care apoi elevii o exerseaza timp de 15-20 de minute, uneori si o ora insa (de exemplu se intampla uneori sa se exerseze numai suwari-waza ikkyo un antrenament intreg). Ultimele minute ale antrenamentului pentru copii si incepatori sunt pentru kakari-geiko, care le place foarte mult copiilor. Unul dintre practicanti se misca din seiza si toti practicanţii vin in sir, iar el trebuie sa îi arunce cu kokyu-nage. Fiecăruia îi vine o dată randul, iar la sfârşit ne arunca pe toti maestrul câte o data.
Se fac saluturile, iar copiii pleacă acasă, nu înainte de a face curăţenie.
Dupa o scurta pauza incepe antrenamentul avansatilor, unde nu se mai face gimnastica; instructorii au facut o data deja, ceilalti avansati o fac pe marginea saltelei in ultimele minute ale antrenamentului de copii. Tehnicile pentru avansaţi sunt ceva mai grele şi mai ales sunt făcute fără menajamente sau pauze (copiii se mai plâng din când in când, avansaţii nu sunt presupuşi să facă aşa ceva).
La sfârşitul antrenamentului se face iarăşi curăţenie.


INAPOI